Cultura

Poporul malgaş este unic, întotdeauna la confluenţa dintre Orient şi Africa şi deosebit de variat în componenţa sa. Pe insulă există 18 grupuri etnice distincte (karazabe) recunoscute în mod oficial. Printre cele mai numeroase şi cunoscute amintim: Merina (26%), Betsimisaraka (15%), Betsileo (12%), Zafizoro, Antaisaka, Antandroy, Mahafaly, Bara, Antanosy, Antakarana, Antaimoro, Antaifasy, Antambahoaka, Tsimihety, Tanala, Bezanozano, Sihanaka, Sakalava. Această heterogenitate explică şi bogăţia culturală şi diversitatea obiceiurilor şi cutumelor malgaşe.

Copii din Depresiunea Tsaranoro © Wild Madagascar
IMG_1946
Piroga © Serge Rameau

Insula a început să fie populată în mileniul întâi de etnii asiatice originare din Indonezia, Malaysia şi Polinezia, precum şi de o populaţie africană şi de negustorii arabi, ce au imigrat ulterior. Navigatorul portughez Diogo Dias este primul european care ajunge în Madagascar în august 1500, urmat de negustori olandezi, francezi şi englezi. Se presupune că denumirea modernă a statului derivă fie de la numele „matacassi” dat de europeni popoarelor aborigene, fie de la denumirea Arhipeleagului învecinat Mascareignes, fie se datorează lui Marco Polo, care descrie în cartea sa, „Descoperirea lumii”, publicată în secolul al XIII-lea, o insulă numită „Madeigashar”. Timp de opt decenii insula a fost regat sub conducerea membrilor dinastiei Merina, iar în timpul suveranului Radama I (1810-1828), adoptă numele oficial de Regatul Madagascar. Din 1885 intră sub protectorat francez, devenind 11 ani mai târziu colonie a Franţei. Totuşi în 1960 Madagascarul reuşeşte să-şi redobândească independenţa.

Hiragasy

Hira gasy © L’Express Mada

Hira gasy (hira-cantec, gasy-malgas) sunt cântece folclorice care au devenit populare în timpul regelui Andrianmpoinimerina, conducătorul Regatului Imerinei între 1787–1810. Regele obişnuia să  ofere un spectacol animat mai ales de cântăreţi sau „mpihira gasy”, care se numeau pe atunci „mphiran’Andriana” (cântăreţii regelui) cu scopul de a atrage mulţimile şi a le anima înaintea pronunţării discursului sau politic (kabary). Trupele de cântăreţi, de regulă înrudiţi sau provenind din acelaşi sat, nu erau agreate de colonizatori şi de biserică din cauza cântecelor lor patriotice. Textele acestor “hira gasy” povestesc despre viaţa de zi cu zi şi au întotdeauna un mesaje şi învăţăminte pline de înţelepciune. Cântecele, în schimb, sunt mai degrabă hazlii, chiar comice, sunt acompaniate de instrumente muzicale cum ar fi lokanga (instrument cu coardă din bambus), trompete, flauturi, saxofoane, acordeoane, şi tobe.

Kabary

Kabary sunt dicursuri tradiţionale însă foarte formale care deţin un rol important în viaţă unui malgaş. Această tradiţie orală (lovantsofina) preceda apariţia primelor opere scrise în Madagascar. Nu există un eveniment important (căsătorie, înmormântare, reuniune de natură politică) care să nu fie precedat de unul sau mai multe kabary, adevărate jocuri oratorice între mai mulţi interlocutori numiţi mpikabary. Cele mai importante discursuri sunt cele rostite de suverani şi cele de cerere în căsătorie, care pot dura câteva ore bune. În fapt, şi în zilele noastre, succesul politicienilor malgaşi depinde într-o oarecare măsură de capacitatea lor de a pronunţa cu pricepere un kabary.  Critica directă şi o postură confruntaţională denotă lipsa de experienţă şi de abilitate a oratorului. Frumuseţea unui kabary consta tocmai în integrarea proverbelor malgaşe în cuvântare pentru a atrage indirect atenţia asupra unor aspecte. Arta a elocinţei prin excelenţă, practica kabary era iniţial destinată exclusiv bărbaţilor. Aspirantul, trebuia să se arate totodată vesel, ironic şi amuzant pentru a capta atenţia publicului. Astăzi, din ce în ce mai mulţi tineri ,dar şi tinere sunt pasionaţi de kabary.

Cultul Strămoşilor – Razana

Credinţa în puterea strămoşilor decedaţi (razana) este centrală în cultura malgaşă. Spiritele răposaţilor reprezintă protectorii celor încă în viaţa şi din această cauză, dorinţele lor trebuie respectate cu stricteţe. Pentru a se asigura de bună-voinţă spiritelor strămoşilor, comunităţile malgaşe se străduiesc să nu încalce tabu-urile regionale sau locale numite fady. Acestea sunt definitorii pentru identitate culturală a întregului popor, dar pot exista şi în formă restrânsă în sânul unei singure familii. Indivizii care nu se conformează riscă să fie excluşi social pentru că au pus în pericol echilibrul spiritual al întregii comunităţi. Un exemplu de fady grăitor este interdicţia de a arăta cu degetul în direcţia mormintelor. Turiştii sunt sfătuiţi să ţină seama de aceste interdicţii şi să întrebe întotdeauna ghidul local despre potenţiale tabu-uri într-o regiune.

Monument funerar malgas © Franslanting

Malgaşii consideră că momentul morţii marchează cea mai importanţă experienţă şi din această cauză, mormintele malgaşe sunt construite pentru a dăinui multă vreme iar ceremoniile de înmormântare sunt adesea evenimente pline de voie bună. Pentru majoritatea grupurilor etnice, înmormântările sunt sinonime cu veselia şi chetuielile extraordinare. Pătrunderea prin moarte în tărâmul strămoşilor trebuie sărbătorită cum se cuvine. Numeroşi malgaşi din zonele rurale au ca obiectiv unic al existenţei lor să acumuleze cât mai multe bovine în vederea propriei înmormântări. În sud, sutele de coarne de zebu care decorează mormintele stau ca mărturie a importanţei festinului de după înmormântare.

Gastronomia

Pregătit cu carne, peşte, legume sau lapte de cocos, într-un sos savuros şi picant, gătit la aburi sau prăjit, orezul stă la baza gastronomiei malgaşe. Un malgaş consumă anual, în medie, 180 kilograme de orez. Acesta stă la baza comensalităţii malgaşe fapt care explică de ce o invitaţie la masă prin formula obişnuită “Manasa hihinam-bary!”, poate fi tradusă ca: “Haide să mâncăm orez împreună!”.

Orezul, nelipsit din meniul malgas © Zahana

Mâncărurile tradiţionale sunt: “romaza”, tocana de zebu şi “ravitoto” mâncare din porc cu manioc. Alte specialităţi cu care puteţi să vă delectaţi sunt cele din peşte şi crustacee de apă dulce (tipari, raci…), dar şi preparatele din fructe de mare. Dacă ajungeţi în Madagascar nu ezitaţi să gustaţi creveţii (de talie olimpică), calamarii, crabii sau langustele, dar şi melcii de mare şi stridiile. Mai amintim şi preparatele pe bază de vanilie (pui, raţă) sau pe bază de lapte de cocos (fructele de mare şi crustaceele), specialităţi care se întâlnesc pe coasta de nord-est (în special în Sainte-Marie) şi sunt pur şi simplu delicioase. Datorită climatului temperat din zona înaltă aici se cultivă aproape toate legumele şi fructele; morcovi, varză, roşii, fasole, sparanghel. Din decembrie până în ianuarie, în afară de “clasicele” fructe tropicale, puteţi să vă răsfăţaţi cu mere, pere, piersici, caise şi căpşuni.

Piata de fructe in Tulear © Wild Madagascar

Bucătăria malgaşă este foarte parfumată, graţie mirodeniilor şi condimentelor folosite: ghimbir, piper, micsandra, nucşoară. Separat se serveşte sakay (pateu din ardei iute), lămâie sau morcovi măceraţi în oţet sau ulei condimentat cu ardei iute. Koba Akondro – un desert creat prin înfăşurarea în frunze de banană a unui aluat de alune sfărâmate, banane pasate, miere şi mălai şi coacerea sa la abur sau prin fierbere până ce aluatul devine ferm. Băuturile tradiţionale sunt: ranon’ampango, bautură pe bază de orez, betsa-betsa, mora-mora – bautură din suc de sfeclă fermentată, vinul din frunze de palmier trembo şi toate băuturile distilate numite toaka-gasy. Berea tradiţională este Three Horses Beer iar printre vinurile cele mai bune, menţionăm: Lazan’ny, Betsileo, Clos Malaza sau Manamisoa.

Cum se prepară o cafea malgaşă delicioasă? Este un întreg proces! Priviţi în scurt-metrajul de mai jos :